„Din 8 pricini nu
putrezesc morţii în mormânt. Primele trei dintre acestea sunt cauze fireşti şi
anume: terenul argilos sau cu apă, căci argila şi apa conservă trupul, şi firea
rezistentă a unor oameni.
Alte cauze sunt şi
acestea: dacă a fost blestemat de părinţi, mai ales de mamă, şi nu şi-a cerut
iertare; sau a fost blestemat şi legat de vreun preot sau arhiereu pentru mari
păcate pe pământ; sau a fost dat anatema, adică dat satanei pentru lepădarea de
dreapta credinţă şi amăgirea multora, cum sunt întemeietorii de secte şi
eresuri; dacă a fost mare vrăjitor, şi a chinuit pe creştini cu duhuri
necurate, sau dacă a făcut vreo mare nedreptate în viaţă şi a fost legat de
Sfintele Canoane.
În
primele trei cazuri fireşti, morţii sunt la trup normali, dar ne putrezi, fie
total sau parţial.
Cei blestemaţi de
părinţii care i-au născut, din motive întemeiate, sau care şi-au bătut
părinţii, nu le putrezesc acele membre ale trupului cu care şi-au lovit pe tată
sau pe mamă.
Cei care au făcut
mari nedreptăţi pe pământ: crime desfrâuri şi furturi, îşi au trupurile negre.
Cei daţi anatema
de preoţi şi episcopi pentru lepădarea de dreapta credinţă sau alte pricini
grele au trupurile galbene şi le cresc unghiile şi părul în mormânt.
Iar cei ce
lucrează cu diavolul şi fac multe vrăjitorii şi păcate mari înaintea lui
Dumnezeu, precum sodomie, avorturi, ucidere, secte hulitoare de Dumnezeu şi
alte fărădelegi, îşi au trupurile umflate tare sau sunt complet albe şi
neputrede. Toate trupurile celor morţi în mari păcate care se găsesc ne putrede
sunt deformate umflate şi produc mult cutremur.
Mai este şi o a
noua pricină pentru care nu putrezesc unele trupuri alese de Dumnezeu. Acestea
sunt moaştele sfinţilor, care, pentru sfinţenia vieţii lor, primesc harul
neputrezirii trupurilor spre slava lui Dumnezeu, spre lauda sfinţilor Lui şi
folosul credincioşilor care le cer ajutorul. Semnele prin care se cunosc
moaştele sfinţilor şi se deosebesc de trupurile neputrede ale păcătoşilor sunt
acestea: sunt cu totul nestricăcioase, uscate şi uşoare, sunt frumos
mirositoare, au culoare galbenă ca ceara, chipul lor este senin, liniştit şi
vesel, asemenea omului care doarme, nu provoacă frică şi groază, ci bucurie
duhovnicească şi izvorăsc din ele numeroase semne şi minuni, prin harul Duhului
Sfânt.”[1]
[1] Protosinghel Ioanoichie Bălan, Călăuză Ortodoxă în
Biserică I, Editată de Sfânta Mănăstire Sihăstria, 1991, pp.140-141.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu