Păcatul strămoșesc
este păcatul săvârșit de Adam și Eva în Eden, prin neascultatrea poruncii lui
Dumnezeu de a nu mânca din Pomul cunoștinței binelui și răului.
”Urmările
pierzătoare ale păcatului nu s-au mărginit numai la primii oameni ci s-au
întins și la toți urmașii lor, care prin naștere, primind moștenire, de la
dânșii natural or, odată cu acesta moștenesc și păcatul, care a luat numele de
păcat strămoșesc sau păcat original”[1]
Așadar Sfinții
Părinți „acest păcat al oamenilor ei îl pun în legărură cu căderea în păcat a
lui Adam, afirmând că „singura rătăcire a lui Adam a rătăcit tot neamul omenesc
(Ilar. în Math. c.18. n.16; în Psalm 59 n.4) că păcatul, venind la
oameni de la strămoși (Grigor. Naz. Carm. arcan. orat. 7 sub fin Vasile cel
Mare omil. în timp de foamete opere sf. par. VIII pag.137), prin unul a
trecut la toți (Ambros. Apol. David II. c.12 n. 11 Chrisost. homil. 10 . în
Rom. c. 5.) sau că noi toți am păcătuit în Adam, fiind într-însul, după cum
și el este în fiecare dintre noi, cu natura omenească alterată (Ambros. Apol.
David II. c.12 n. 11 Chrisost. homil. 10 . în Rom. c. 5.).
Exprimându-și idea lor mai exactă, ei arată de-a dreptul
zămislirea și nașterea ca conduct general al stricăciunii strămoșești trecută
la noi toți, arătând, că noi numai pentru că suntem moștenitori ai lui Adam
prin zămislire și naștere ne facem odată cu acesta moștenitori și ai păcatului
lui (Ambros. Ibidem comp. De Myster, c. 6 n. 32) deoarece ne zămislim și
ne naștem în păcat (Atanas. în Psalm 50. Ambros Apolog. 1 David c. 11 n. 56
Grigor. Nis în Psalm
6 Ieron Enarr. în Psalm 50) și ne zămislim și ne naștem în păcat pentru că
după legea naturii ceea ce se naște este totuna cu născătorul: din ceea ce este
supus patimilor se naște pătimaș, din păcătos-păcătos (Grigor. Nisa. De
beautiud. Orat. 6.)”[2]
”Cunoaștem însă motivarea lui Leonțiu de Bizanț, potrivit
căruia natura umană este purtătoare a voinței, și apoi a persoanei. Deci
libertatea voinței nu este deloc absentă în natura adamică ce ne cuprinde pe
toți cei care urmăm lui Adam, după cum suntem cuprinși cu natura și voia
noastră liberă, în Hristos. [...]
Teologul Leonțiu de Bizanț explică - și Biserica a acceptat
această opinie - că nu persoana este
purtătoarea voinței, ci aceasta ține de specie, deci de natura nepersonalizată.
În același sens operează și Sfântul Maxim Mărturisitorul cu ideea de lucrare
(sau energie), pe care o atribuie tot naturii. ”[3]
Trupului uman funcționează după niște legi pe care
omul nu le poate controla decât cu ajutor divin, de exemplu foamea, setea,
somnul, sexul, moartea etc. care sunt foarte greu de controlat de către o persoană
umană (prin persoană umană întelegem omul care e format din trup și suflet)
iar dacă nu respectă cât de puțin nevoia trupului el se autodistruge, din
aceste exemple vedem limpede că trupul are o voință a sa așa cum au afirmat
Leonțiu de Bizanț și Sf. Maxim Mărturisitorul dar putem observa că trupul nu are
și hotărâre care e specifică doar persoanei.
Păcatul e ceva metafizic și trupesc și sufletesc și material
și imaterial, are valoare eternă și poate influența urmașii, natura și
animalele. Păcatul respinge harul divin.
Așadar noi toți am păcătuit în Adam deoarece noi moșteim
trupul lui care trăiește în fiecare din noi, de fapt trupul nostru este și
trupul lui Adam dar noi nu doar că mostenim trupul lui Adam ci ne-am și hrănit
din el atât în pântecle mamei cât și după naștere din laptele mamei.
Noi nu am săvârșit păcatul lui Adam în persoana noastră
deosebită de a lui Adam dar trupul nostru a săvârșit păcatul deoarece este
același cu a lui Adam, e trupul lui Adam, de fapt. Putem afirma că noi oamenii suntem un singur trup
a lui Adam împărțit în mai multe bucăți. Am săvârșit păcatul lui Adam sau al
strămoșilor în trupul nostru în sensul că noi purtăm în trupul nostru moștenit
de la ei păcatele lor.
Păcatul strămoșesc constă în faptul ca Adam și Eva au făcut o
nedreptate morală adică au păcătuit
și orice nedreptate sau păcat trebuie conform dreptății pedepsită iar
pedeapsa lui Adam și Eva a fost moartea adică despărțirea sufletului de trup
mai precis dezintegrarea persoanei păcătoase în trup și suflet separate unul de altul, cu
toate acestea vedem că Dumnezeu fiind bun și iubitor nu a pedepsit trupul lui Adam și al Evei cu o
moarte totală căci trupul lor trăiește în urmașii lor care moștenesc trupul lor
prin strămoşi și parinţi.
Omul nu răspundem pentru păcatele personale săvârșite de Adam
și Eva sau ale strămoșilor or ale părinţilor ci răspundem pentru vina păcatelor
lor pentru că poartă trupul lui Adam și al strămoșilor și al părinților cu care
aceștia când erau persoane umane (adică trupul era unit cu sufletul) au
păcătuit.
Chestiunea 1
Dar, de ce, dacă Dumnezeu este drept impută vina păcatului
dacă nu noi prin voința noatră proprie am săvârșit păcatul făcut de strămoși
sau părinți ? De ce
suntem vinovați de păcatul altei persoane ?
Întâi trebuie să
întelegem ce este dreptatea.
După Rousseau „fiecare
om posedă un simț înnăscut al dreptății, pe temeiul căruia el apreciază
moralitatea faptelor sale ori ale semenilor săi. [...] Temeiul dreptății
se află într-un sentiment al nostru : iubirea față de sine. ”[4]
Kant spune că oamenii
fac dreptate din „două feluri de motivații ale acțiunii lor : unii oameni
acționează din înclinație, alții din simțul datoriei. Înclinațile sunt, de
pildă, dorința de a obține o plăcere, dorința de putere, lăcomia, teama de a fi
vătămat, teama de moarte. Când un om acționează
motivat de un factor precum aceștia, el acționează din înclinație. Însă
el acționează din datorie atunci când rațiuna sa îi cere să acționeze astfel,
chiar dacă nu e înclinat în acest sens. ”[5]
Așadar dreptatea
este sentiment și rațiune, de exemplu un
om care ucide un alt om este numit conform dreptății raționale criminal și
trebuie pedesit, iar un om care este soldat și ucide în război zeci de oameni
este numit conform dreptății sentimentale erou și nu trebuie pedepsit deși el
conform dreptății raționale este un criminal. În concluzie dreptatea rațională
îl face pe om să fie dator moral față de dreptatea.
Vedem că în Biblie
la Ieșire 20,5 Dumnezeu vorbește despre vina
părinţilor pe seama copiilor.
„Să nu-ţi faci
chip cioplit, şi nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, acolo sus,
ori din câte sunt pe pământ, aicea jos, ori din câte sunt în apele de sub pământ.
Să nu te închini
lor, şi nici să le slujeşti; că Eu, Domnul, Dumnezeul tău, Eu sunt un Dumnezeu
gelos, Cel ce vina părinţilor o dă pe seama copiilor pân'la al treilea şi-al
patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc.” (Ieșire 20,4-5)
Alte versete care vorbesc despre
vină :
„Cel
ce păzeşte dreptatea şi face milă cu mii şi mii, Cel ce şterge fărădelegile şi
nedreptăţile şi păcatele, dar nu-l lasă nepedepsit pe cel vinovat, fărădelegile
părinţilor ţinându-le asupra copiilor şi asupra copiilor copiilor, asupra celui
de al treilea şi al patrulea neam!“ (Ieșire 34,7)
„
Părinţii în păcate-au trăit şi nu mai sunt,
noi
le purtăm păcatul” (Plng 5,7)
„Fie
fărădelegea părinţilor lui pomenită'n faţa Domnului,
iar păcatul maicii lui să nu se stingă.”
(Ps 108,14)
„
Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer,
acolo sus, ori din câte sunt pe pământ, aicea jos, ori din câte sunt în apele
de sub pământ să nu te închini lor, nici să le slujeşti; că Eu, Domnul,
Dumnezeul tău, Eu sunt un Dumnezeu gelos, Cel ce vina părinţilor o dă pe seama
copiilor pân'la al treilea şi-al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc” (Dt
5,8-9)
„Domnul
este îndelung-răbdător, mult-milostiv şi adevărat, Cel ce şterge fărădelegile,
nedreptăţile şi păcatele, şi cu curăţie nu-l va curăţi pe cel vinovat, ci
nelegiuirile părinţilor le va strămuta în copii până la al treilea şi al
patrulea neam.” (Nm 14,19).
Dar tot în Biblie
vedem :
„Părinţii să nu
fie daţi morţii pentru vina copiilor, şi nici copiii să nu fie daţi morţii pentru
vina părinţilor: fiecare să moară pentru păcatul său.”( Deuteronom 24,16.)
„Dar pe fiii
ucigaşilor nu i-a ucis, potrivit cu ceea ce e scris în cartea legii lui Moise,
cu ceea ce a poruncit Domnul, zicând: „Părinţii să nu fie daţi morţii pentru
vina copiilor, nici copiii să nu fie daţi morţii pentru vina părinţilor:
fiecare să moară pentru păcatul său“ (4Rg 14,6)
„Şi a fost că după
ce a devenit stăpân pe putere, şi-a ucis slugile care-i omorâseră tatăl; dar pe
fiii lor nu i-a ucis, după legământul legii Domnului, aşa cum este scris în
porunca Domnului Care a zis: „Părinţii să nu fie daţi morţii pentru vina
copiilor, şi nici copiii să nu fie daţi morţii pentru vina părinţilor, ci
fiecare să moară pentru păcatul său“. (2Par 25,4)
„ În zilele acelea
nu vor mai zice:
«Părinţii au
mâncat aguridă
şi copiilor li
s'au strepezit dinţii»,
ci fiecare va muri
în propriul său păcat; şi dinţii celui ce a mâncat aguridă, aceia se vor
strepezi.” (Ir 31,29-30)
„Că toate
sufletele sunt ale Mele; precum sufletul tatălui, tot aşa şi sufletul fiului:
ale Mele sunt; sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” (Iz 18,4)
„Dar sufletul care
păcătuieşte, acela va muri; şi fiul nu va purta nedreptatea tatălui său, iar
tatăl nu va purta nedreptatea fiului său; dreptatea celui drept va fi asupra
lui, iar nelegiuirea celui nelegiuit va fi asupra lui.” (Iezechel 18 ,20)
Ce înțeleg din
aceste versete este că un om răspunde pentru păcatul săvârșit personal de
el fiindcă are libertatea voinței și a
hotărârii, așadar un om nu va răspunde niciodată pentru păcatul făcut de alt om
conform dreptății juridice.
Dar de ce un om
poate lua vina pentru păcatul făcut de alt om cum se afirmă la Ieșire 20,5 deoarece omul are o datorie morală față de părinți și strămoși ori el
este dator lor pentru că este viu și prin voința și hotărârea lor personală și
se manifestă prin trupul moștenit de la ei ca persoană în cazul persoanei
lui Hristos acesta se manifestă prin trupul luat de la oameni.
Datoria morală
putem spune că este „o anume atitudine a membrilor colectivităţii faţă de un
interes comun”[6],
în cazul nostru dreptatea, în universul creat.
Datoria morală
poate fi argumentată că există prin următoarele chestiuni :
De ce oamenii se
laudă și sunt onorați cu rude sau strămoși drepți sau eroici pentru că nu ei au
fost drepți sau eroici ?
De ce oamenii se
rușinează sau sunt huliți din cauza rudelor sau a strămoșilor nedrepți sau lași
pentru că nu ei au fost nedrepți sau lași?
De ce părinții
răspund pentru infracțiunile copilului lor minor sau pentru comportamentul lor
în lume pentru că nu ei săvârșesc infracțiunea sau comportamentul deviant
conform chestiunii.
Asta demonstrează
că exisă datorie morală.
Chestiunea 2
Dar de ce omul
are datori morale față de cineva sau ceva dacă nu a cerut nimic nici chiar viață
pe care o are.
Filosoful Giovani
Pico della Mariandola afirmă că omul are demnitate.
„Demnitatea omului. Părintele
Dumnezeu, supremul arhitect, construise deja după legile tainicei înțelepciuni
această casă a lumii, pe care o vedem, preamăreț templu al dumnezeirii... Dar,
după terminarea lucrării făuritorul
dorea să existe cineva care să cerceteze cu atenție înțelesul unei atât de mari
înfăptuiri, să-i îndrăgească frumusețea, să-i admire măreția. Din această
cauză, după ce toate celelalte lucruri au fost duse la capăt... s-a gândit în
sfârșit să creeze omul.
Dar, printre
arhitipuri nu mai avea vreunul după care să plăsmuiească un nou neam ;
nici printre bogății nu mai avea ceva ce să-i dea moștenire noului fiu și nici
printre locuri nu mai avea vreunul în care să șadă acest contemplator al
Universului. Toate erau deja pline ... Dar, nu i se potrivea puterii
creatorului ca, din cauza ultimei sale creații, să strice cele deja făcute ...
nu-i era propriu binefăcătoarei iubiri ca tocmai pe acela care avea să
slăvească generozitatea divină în fața celorlalți, să-l silească să o condamne
în el. În sfârșit, preabunul creator a hotărât ca acela căruia nu mai putea
să-i dea nimic propriu, să aibă ceva comun, dar cu toate acestea să fie
deosebit de fiecare în parte. Așadar, a conceput omul ca pe o lucrare cu un
aspect care nu îl diferențează și așezându-l în centrul Universului, i-a vorbit
astfel : „O, Adame ! nu ți-am dat nici un loc sigur, nici o
înfățișare proprie, nici vreo favoare deosebită, pentru că acel loc, acea
înfățișare, acele îngăduințe pe care tu însuți le vei dori, tocmai pe acelea să
le dobândești și să le stăpânești după voința și hotărârea ta. Natura
configurată în celelalte ființe este silită să existe în limita legilor
prestabilite de Mine. Tu neângrădit de nici un fel de opreliști,
îți vei hotărâ natura prin propriați voință în a cărei putere te-am așezat.
Te-am pus în centrul lumii pentru ca de aici să privești mai lesne cele ce se
află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământean, nici muritor
nici nemuritor, pentru ca singur să te înfățișezi în forma pe care tu însuți o
preferi ca și cum prin voia ta ai fi propriu-ți sculptor și plăsmuitor de
cinste. Vei putea să decazi în cele de jos ce sunt lipsite de
inteligență ; vei putea prin hotărârea spiritului tău, să renaști în cele
de sus ce sunt divine.”[7]
Prin urmare, din
acest pasaj înteleg, că celelalte ființe din lume sunt silite să existe în limita legilor
prestabilite de Dumnezeu iar omul are voință și hotărâre fără opreliști de fapt
această voință și hotărâre înseamnă că el
are putere asupra legilor prestabilite, așadar omul intră în existență fără
voia sa dar are demnitate și demnitatea te obligă să fi drept și dreptate te
obligă să fi dator moral.
Demnitatea conform
dicționarului este „calitatea de a fi demn, atitudine demnă; autoritate morală,
prestigiu. Gravitate, măreție. Funcție sau însărcinare înaltă în stat; rang. –
Din lat. dignitas, -atis (după demn).”[8]
Demnitate după
mine înseamnă că omul este o ființă suverană adică care are putere,
autoritate, măreție, onoare, o ființă inestimabilă.
[1] Silvestru Ep. de Canev, Theologia
Dogmatică Ortodoxă cu expunerea istorică a dogmelor , Traducere de
Silvestru Episcop Hușilor cu concursul Iconomului N. Filip, Volumul al III-lea,
Tipografia Cărților Bisericești, București, 1900, pp. 447-448.
[2] Ibidem, pp. 555-556.
[3] Îndrumări
Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p.257
[4] Prof. Mihaela Miroiu (coordonator), Conf. univ.
dr. Adrian-Paul Iliescu, Conf. univ. dr Adrian Miroiu Filosofie, pentru
licee și scoli normale, teme de studiu pentru clasa a XII-a licee și clasa a
XIII-a școli normale, Editura Didactică și Pedagogică R.A. , București, 1995,
p. 70.
[6] Despre datoria civică, www.independent-al.ro/auto/despre-datoria-civica-.html,
accesat la data de 25.05. 2015.
[7] Prof. Mihaela Miroiu (coordonator), Conf. univ.
dr. Adrian-Paul Iliescu, Conf. univ. dr Adrian Miroiu, op. cit., p.19.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu